Presimt ca e de bagat in seara asta.

in iulie la Bestfest

In exact aceste momente o aud pe elena băsescu vorbind unor clăpăugi. Concomitent, mi-a trecut prin cap că un astfel de discurs puteam să rostesc şi eu, cu exact aceeaşi intonaţie de copil in grupa mică, emoţionat până la tremur. Sunt adânc impresionat de câtă politică se prelinge prin venele păpuşilor Barbie. Tăia-le-aş elanul.

soon :]

Nu că aş ţine neapărat să las impresia unui cioban, dar mai interesează pe cineva cum cântă fata asta?

Redevenind serios (the default setting), sunt mai mult decât incântat să v-o prezint. Ea e Amy Macdonald, de profesie scoţiancă, şi tocmai ce a scos un album anul trecut. Nu e vorba de un album foto, cum probabil mulţi s-ar fi aşteptat, considerând privirea de mai sus, ci chiar unul de muzică. Acum, surprinzător sau nu, dragii mei ciobani, materialul e unul cât se poate de in regulă. Nu o tăvăleşte pe Regina Spektor, dar e clar peste Kate Nash, ca să nu mai zic că se trage de mâneci cu Dolores O'Riordan. Aspecte imbucurătoare, la fel ca şi imaginea pe care o asociaţi comparaţiei.
Deci, ce să mai vă esplic... mergeţi de o căutaţi, cumpăraţi-i discul, faceţi-o celebră, ea o să degenereze, o să ajungă o drogată, şi n-o s-o mai intereseze de mine, intâiul ei promoter. Nu e cazul să vă simţiţi vinovaţi. Asta-i viaţa.

massmarket.tv

Nu pot să inţeleg de ce, dar mă calcă pe nervi toate vânzătoarele care mănâncă seminţe in timp ce te servesc. Sau te servesc in timp ce mănâncă seminţe, nu e prea clar. In tot cazul, mă simt nasol. E ca şi cum aş veni ca porcul şi aş deranja-o.

- Daţi-mi şi mie...
- bine mă, dacă acu' ţi-ai găsit şi tu să vii...

Aşa că am convenit cu mine insumi să nu mai intru in nici o posibilă crâşmă cu vânzătoare amatoare (sau poate chiar profesionistă) de seminţe. Căci e ca şi cum te-ai căca pe munca de o viaţă a unui om. E exact ca in momentele in care eşti nevoit să treci peste gresia pe care femeia de servici tocmai o şterge. Te simţi ca ultimul ţăran. Şi sfârşeşti prin a fi un ultim ţăran trist, la gândul că e posibil să fi stricat după-amiaza cuiva şi aşa dărâmat.
Aşadar, nu deranjaţi femeile angrenate in plin scuipat de coji. Aveţi măcar puţină conştiinţă.

Există o serie de stări care apar numai in circumstanţe cu totul şi cu totul speciale. Asta in caz că n-aţi mai auzit de mult o platitudine.

De fiecare dată când aud piesa asta mă iau furnicăturile. Mă imaginez dintr-o dată in hamleţi dansând şi cântând piţigăiat intr-o cameră plină de pletoşi cu cururile pe jos. Şi, mă văd clar in poză, sunt la vârsta la care capul are dimensiuni neobişnuit de mari in raport cu restul corpului. Cu alte cuvinte, e de ajuns să vă gândiţi la un cap care dansează, să adăugaţi elementul definitoriu - hamleţii, şi indubitabil veţi şti la ce mă refer.

Prin '93-'94 viaţa nu-mi era prea clară: toate veneau, toate se duceau, treceau prin faţa mea fără să pot să realizez importanţa lor, şi era aşa o impresie generală (in hamleţi) cum că aşa va fi mereu. Soră-mea se pregătea să dea bacul (făcând probabil sesiuni de pregătire cu Marian pentru admiterea la medicină; Marian = actuala mea profă de bio), cealaltă soră era mult prea entuziasmată de faptul că incheia socotelile cu şcoala generală, şi cu siguranţă copleşită de nevoia de a ieşi in evidenţă (işi lăsase părul să crească intr-un fel ciudat şi, in general, ii pătrunsese rockul in sânge, intr-un mod prea brusc), iar după-amiezile erau mai tot timpul pline cu câţiva oameni şi un radiocasetofon cu leduri. La vremea aia lungimea generoasă a părului era parcă un fel de componentă a uniformei (jeans albastru deschis + tricou), astfel că după câteva melodii, asociate cu headbanging-uri moderate (reminescenţa comunistă), când intrai in prima cameră din hol aveai parte de un peisaj ultra-pacifist: de peretele cu biblioteca se rezemau trei individe obosite, aşezate turceşte şi cu părul venit in ochi, cumva lângă ele stătea noua speranţă a muzicii dure - proaspăta absolventă de gimnaziu, iar pe pat, in dreapta, incă unul sau doi oameni, in funcţie de cum se nimereau in ziua aia. Când toate astea intrau in rutină, singurul care se mai mişca prin cameră până i se făcea cald era OnionBoy, prins in mijlocul transei ăleia care ne cuprinde pe toţi până pe la vârsta de 5-6 ani. Când căldura devenea insuportabilă pentru amplitudinea mişcărilor, o oarecare viitoare studentă de medicină venea cu o idee foarte practică. Apoi, lipsit de ultima fărâmă de mândrie, Hamleţel continua să bage mare pe Wassup. Foarte amuzant, trebuie să recunosc.

Partea mai ciudată e că, oricât de prost suna asta povestită acum, n-o să pot niciodată să mă dezic prea uşor de vremurile alea. Cel puţin aşa mi se pare. E de ajuns o piesă difuzată din greşeală pe radio, că mă şi trezesc in faţă cu carcasa unei casete audio, copertată aproape manual, intotdeauna cu inscripţia P-O-K-E-R intr-un colţ.
Iar motivul pentru care aş fi in stare să ţin pe repeat un cântec de acum 15 ani e acela că prezentul nu oferă nimic concret. Toţi ăia din cameră sunt acum emigranţi, intr-o mai mică sau mai mare masură, iar de valorile pe care ei le preţuiau la vârsta aia, oamenii de azi au uitat complet.