Niciodata n-am inteles de ce unii prefera sa faca parte din multime. Daca s-ar simti bine in multimea respectiva, tot ar fi o realizare. Dar cand singurul motiv care te tine pe loc e o regula nescrisa, intiparita in mintea tuturor mai ceva ca plotul ultimului episod de prison break... Vreti serial? luati Grey's Anatomy, mai tare ca dumnezeu in chiloti. Dar sa nu deviem catusi de putin. Avem o tema clar stabilita. Sa demonstram ca eu sunt normal. Asta nu implica neaparat ca ceilalti sa treaca in tabara opusa. Deloc. Impune doar diferentele dintre oameni. Firesti, privite dintr-un anumit unghi. My unghi.
Atat timp cat lumea multa si buna va continua sa se alinieze unei dungi transparente, cazute de undeva de sus, imi voi lua libertatea de a trage propria mea linie, pisat-de-bou, care sa ma scuteasca de oricare alte explicatii. "Sari mai tare!" nu multumesc. Nu sar. Nici mai tare, nici mai incet. Am propriul meu volum, deci da-mi voie sa ma pis pe volumul tau. Ha.

Maine o sa citesc ce am scris si o sa mi dau pumni in cap, precum si tarcoale butonului de delete. Tzapa fraiereeeeee! Te-ai trezit cam tarziu.
In rest, ce sa va mai spun. (Toata lumea stie ca binile invinge mai)
Eu si Hitler ce mai suntem asexuali. El e mort. Poate ca asta ar trebui sa ma ingrijoreze. Poate poate. Dar dupa cum ma cunosc, o sa ma doara in cur. forever. And a day.

Tre' sa ma tund. Se ofera cineva? Platesc in natura. Moarta.

Iliescu: ''N-o sa ma implic prea tare in campania PSD, nu mai am 70 de ani''

Da bă. Prima tinereţe s-a dus =))

Asta razbuna tot. Incepand cu anii de ghinion din perioada McLaren, si incheind cu furtul de informatii de anul asta. Bye bye. Going drunk.

Mi-am luat tenisi, pentru ora de sport. Cusaturi in stil baroc, talpa mirosind a deseuri radioactive... o minune a tehnicii. Insa amanuntul care m-a contrariat a fost eticheta. Cat respect de sine are un chinez de rand, daca-si numeste afacerea "Bubugao" ?

Daca o iau razna, e posibil sa fie o obsesie la mijloc.



Piercing. Ăsta e cuvântu' magic, pe toate feţele. Peste tot. Nas, limbă, sprânceană, buză, sau, strategic, in dreapta gurii.
Şi nu s-ar uita de două ori inainte să facă ajustarea. Nu. E pe sistemul trend. "Nu are nici cea mai mică importanţă că imi stă ca dracu', am piercing - sunt ok". Dar de fapt nu-s.
Urâtele ar trebui măcar să-şi facă probă cu bila de rulment, in prealabil.

Primul album care mi-a placut, in intregime, de la prima ascultare. Fiind vorba de Radiohead, nu stiu daca asta e un lucru bun. Insa titlul materialului o zice bine.

Pe la şapte fără ceva ne-am aşezat la capătul cozii. Pentru că, spunea cineva, e lipsă de bun simţ să te alături rândului prin găurile din gard.
Mai târziu am aflat că educaţia costă. Cam şapte minute, plus nişte urme pe adidaşi. Dup'aia a fost destul de simplu: ţarc, săgeţi, pipăieli suave ale unui mustăcios, şi o brăţară aplicată pe cât mai mult păr de la mână. Concert deci.

S-a intârziat cu opening-ul cam jumate de oră, lucru rezonabil având in vedere că majoritatea publicului era incă in afara stadionului (la fel ca şi la Placebo, aceiaşi organizatori au ruinat premisele unui eveniment desfăşurat normal). Când au intrat pe scena Brett Anderson şi instrumentiştii lui, in jurul meu incă era loc de jogging. E romania, se mai intamplă.
A inceput ăsta, iar mie (ca unui adevărat girlie) mi s-au udat ochii. Am auzit vocea aia ascuţită, intocmai ca pe inregistrare, şi atât mi-a trebuit. Destul de ok, că na... Anderson e mai "emo" de felul lui... love is pretty much dead... şi nu se uita nimeni la mine. A mai băgat omul nişte treburi de pe solo-ul lui, un interludiu, şi deodată am auzit inceputul lui dumnezeu. Imposibil să nu o recunoşti, Everything will flow mi-a ridicat volumul la maxim. Am ţipat versurile, m-am extaziat la refren, şi... iar nu m-a vazut nimeni. A continuat cu alte câteva piese de pe albumul solo (pe care nu pot spune că l-aş fi rumegat in prealabil). De asta am stat, doar l-am ascultat, m-a impresionat, şi am aplaudat până nu mi-am mai simţit palmele.
Pe aici pe undeva, intorcându-mă, i-am zărit pe Andrew şi colegii de trupă. Nu-l vazusem de vreo şase luni, şi -logic- primul impuls a fost să-i intind mâna. După ce ne-am salutat pe deasupra mulţimii, o tipă din spate m-a atenţionat că fusesem aproape de a-i băga ei mâna prin ochelari. Pe asta nu am auzit-o, dar tare mi-aş fi băgat p!la. Ulterior am observat că inţepata respectivă era cu andrei chitaristul, şi mi-am pus p!la pe hold. M-am trezit, din toată treaba, pe acordurile Trash. Nu ştiu când sau cum a inceput, dar m-am topit instantaneu. Şi traaaaaaash şi traaaaaaash şi youuuuuuu aaaaaand meeeeeeeeee. Dudul executa pe scenă dansuri orientale. Nu mai conta, eu eram undeva deasupra, prin al nouălea cer.

La Beautiful ones mă simţeam beat (nu băusem). Aveam mâinile pe sus şi nu mă gândeam la nimic. Dacă aş fi făcut-o, riscam să mă incurc in detalii: de ce e ăsta aşa slab şi gay? de ce dă chitara din cap in halul ăla? de ce e scena aşa mică? de ce publicul venise la inmormântare?
N-avea nici o importanţă, cu astfel de piese, problemele reale tind să devină accesorii. Şi accesorii au rămas. Saturday night, "multzumeks bukarechi", aplauze pentru dumnezeu.

M-am uitat la "olandezul" din spate; şi el trăise acelaşi concert, era clar după expresia feţei. Am tras un striptiz pe timpul pauzei, conştient că "motörhead"ul işi pierduse utilitatea.
Eram ca un burete, şi nu vroiam să mă gândesc că tocmai trăisem best of-ul vieţii mele. Eventual, Trash: Single(s) 1990-2007. =))

Muse. Cu nerv, cu talent, cu puţină fiţă, şi ceva bass in exces. Au băgat playlistul de rutină, parcă special conceput pentru estici, despre care se presupune că nu au trăit decât de la Black holes... incoace. Naşpa. Cu talent, dar naşpa. Am aplaudat munca, insă mai mult decât respectul strict necesar nu am simţit. Poate doar Sing for absolution şi Feeling good, ce m-au mai ridicat.
Şi, in total dezacord cu deschiderea, main act-ul mi-a lăsat timp pentru detalii. Puternice dealtfel. Apăruse in spatele meu un cuplu de metalişti cărora li s-a declanşat orgasmul pe Knights of Cydonia şi Citizen erased. Mie mi-au fost declanşate cu ocazia asta nişte coate grăsane in spate. Am supravieţuit. Chiar şi bis-ului, de două piese, lungit bizar cu nişte talente individuale etalate de băieţi. Ăsta a fost Muse. Buluc spre ieşire.

Am mers din nou in faţa bisericii, să-l regăsim pe al şaselea om, care se procopsise cu bilet la B. Apoi maşină, bere, bere, maşină, somn. Era 2 şi. Urma să mă trezesc la 9:30, ca să mă incadrez pentru trenul de 12:01. In cap aveam o problemă (The neon lights in the night tonight will say: everything will flow...).