Azi pe la 13.00 am văzut la fundaţie 6 omuleti de la o firmă de construcţii. O puseseră de-un fotbal mic, pe spaţiul verde de după casa de cultură.
Practic se culturalizau. In timpul serviciului?
Dar cine sunt eu, să pun astfel de întrebări. Eu îi incurc. Sigur le-ar fi prins bine un Lucescu Jr. ieşit cu javra la plimbare, care să le explice că nu e benefic să dai din toate părţile. Plus că mingea e rotundă, fotbalul se joacă pe goluri, iar dacă adversarii îşi doresc mai mult victoria, ar fi bine nici să nu mai intri pe teren. Suntem profesionişti, este ?!

Galezii de la Manic Street Preachers alcatuiesc, fara indoiala, una dintre cele mai lipsite de noroc trupe. Pentru ca "ghinioniste" mi s-ar parea prea mult de spus. Cu toate ca au provocat reactii pozitive de-a lungul timpului, in special in prima jumatate a anilor '90, putine din piesele cu mesaj social-politic au fost apreciate la adevarata lor valoare, majoritatea fiind subevaluate de public si de catre criticii de moment.

Dupa un semi-esec constituit de Lifeblood (2004) si o perioada de pauza stabilita in comun acord de catre membrii trupei, timp in care vocalul si chitaristul au scos cate un album solo, Manics au reluat lucrul de unde fusese abandonat, astfel materializandu-se un disc proaspat, indelung asteptat - Send away the tigers.
Inca din start albumul indeamna la detasare, titlul materialului si al piesei de deschidere facand referire la o fraza mai veche apartinand unui cunoscut comediant englez (Tony Hancock), in care betia era asociata cu alungarea demonilor. Asta incearca si discul de fata, in frunte cu melodia de debut, care, contrar anumitor critici, realizeaza dupa parerea mea o excelenta introducere pentru restul track-urilor. Totodata face un prim apel la inceputurile formatiei, prin solo-ul inconfundabil de chitara si ritmul relativ alert. In aceeasi nota, Underdogs vine ca multumire pentru fanii devotati, dedicata in mod oficial celor care i-au sustinut in timp, indiferent de circumstante. "This one's for the freaks, you're so beautiful" repetat obsesiv in cele 2 minute si jumatate face si mai clara asumarea oricaror minusuri existente in trupa in decursul anilor.
Ceea ce a lipsit albumelor Manic Street Preachers de cele mai multe ori a fost elementul comercial, care sa fi adus un numar mai mare de vanzari, o data cu recunoasterea la un alt nivel. Rolul asta pare sa fie indeplinit in 2007 de single-ul Your love alone is not enough, ale carui calitati sunt extraordinar amplificate de vocea Ninei Persson (Cardigans), alaturi de care James Dean Bradfield realizeaza duetul. Ocazional apare in fundal, cu voce, si Nicky Wire, postura neobisnuita atat pentru chitarist, cat si pentru fani. Exista in text trimiterea la vechiul succes Manics, You stole the sun from my heart, accentuand ideea si scopul piesei, in consens cu ale hitului de odinioara.
Indian summer e o piesa interesanta, care seamana, in ceea ce priveste linia melodica, unei alte creatii cunoscute de pe Everything must go (1996), A design for life. Din pacate, nu o egaleaza si din perspectiva mesajului. The second great depression surprinde, inca de la primele acorduri, nu atat prin noutate, cat prin intoarcerea la abordarile de acum 11 ani ale formatiei, cele care i-au adus mare parte din recunoasterea de care se bucura azi. Cu siguranta, e cea mai buna melodie de pe album, pentru ca reuseste sa surprinda esenta stilului MSP. Un cantec mai putin reusit poate fi Rendition, ale carui versuri par a avea directii politice, insa talentul scriitoricesc al lui Wire nu e tocmai cel dorit. Omul e suplinit in mod fericit in cele din urma de melodie si ritmul catchy.
Pe Autumnsong am resimtit un ton amuzant, cu versuri adecvate, si elemente ritmice din Smashing Pumpkins (Today), precum si Suede (Beautiful ones). Concureaza, in opinia mea, pentru al doilea single, alaturi de piesa a cincea.
Tentanta de atribuit lui Morrissey, cu asa un titlu, I am just a patsy apare la momentul potrivit fara sa aduca inovatii, si continuand exploatarea la maxim a celor doua chitari. Imperial bodybags e o critica sarcastica adusa Americii si greselilor in plan militar. Se incadreaza in tendintele cunoscute ale grupului, prin implicarea in politic.
Incheierea e pe masura intregului album. Winterlovers nu face decat sa consfinteasca excelenta colectie de piese, iar hidden track-ul Working Class Hero, cover dupa John Lennon, leaga si mai mult discul prezent de perioada de glorie a Manics-ilor din anii '90, in care A design for life devenea un adevarat imn al clasei muncitoare.

Toate cantecele de pe disc inspira un aer degajat si creeaza impresia ca pe parcursul inregistrarilor a existat o distractie continua. Nu e deloc surprinzator, din moment ce nimeni nu mai are nimic de pierdut. Sunt convins, criticii vor gasi vor numeroase defecte in astea 10 creatii, insa dupa atatia ani de activitate muzicala nu cred ca faptul asta mai are vreo relevanta. Indiferent de aspectele pozitive si negative care pot fi observate, pana la urma de oricine la o ascultare atenta, al 8-lea album de studio Manic Street Preachers merita din plin laudat, pentru oportunitatea pe care o acorda atat fanilor, de a reintalni feelingul original al trupei, cat si formatiei insasi, de a reaparea in topurile de specialitate. E o intoarcere pe care probabil nici cei mai infocati simpatizanti nu o mai credeau posibila si pentru care personal, am toata admiratia.

The Amsterdams & The Mood

Steaua - Poli Iaşi. Nu e chiar un meci de fotbal, e ceva mult mai simplu, mai mic aşa. Miuţa dacă vreţi. Jucată de copii în faţa blocului. Oricum, o miuţă proastă. Dă-mi mingiuca, na-ţi mingiuca.

Să ai echipa locală în prima divizie şi să ţii cu o altă formaţie - iată o situaţie care în Anglia e imposibil de întâlnit. La noi însă, e perfect normal, trendy chiar. In ditamai barul, să vezi ieşeni bucurându-se la golul Stelei, asta da modă, ăsta da neuronel.

oli, victoraş, mihăiţă, mirel, bănel, gigel, vasilică, elton. Sunteţi mici bă.

comentariu pe basescu.ro

M-am trezit la 6:30 cu un la multi ani cantat in ureche, de mare efect. Apoi de oftica m-am culcat inapoi, pentru 40 de minute. La romana am ajuns pe la si un sfert, cat sa ma consider academician si sa sar peste salut.
Am 17 ani si ma simt mai prost decat la 15. In rest ok.

toată lumea-i zice hairdo la personajul din dreapta, şi nu pot să neg ciudăţenia din capul ei. dar să vă zic cu cine seamană dacă-i omitem sânii?
thank you. you've been great. good night everybody.

Zile ca asta ma fac sa imi dau seama de ce o trupa enervanta ca Stereophonics, asa cum imi apare mie in majoritatea timpului, ajunge sa fie atat de apreciata de ceilalti. Si ulterior de mine.

Un vineri 13 semi-penal, in care mi-am reamintit ca n-ar trebui sa fac parte din categoria oamenilor, a alora care se intalnesc, dau mana, si se saluta pe strada cand se vad. Eu nu sunt asa. Eu ar fi trebuit sa fiu, cel mai probabil, un caine. Asocial de la natura, interzis in baruri, parcuri si magazine, evitat de trecatori, ramanand, cu toate astea, bine intentionat (e ok, asta nu ajuta pe nimeni, dimpotriva). A fost o zi proasta. Atat de proasta ca mi-am luat o corectie interesanta si la biliard, dupa ce in prealabil m-am ars cu fursecuri. Nici acum nu-mi prea simt limba, noroc ca scriu cu degetele.
Singurul motiv pentru care inca mai sunt treaz si scriu shit-ul de faţă, e bucata asta geniala de la Stereophonics. Dakota, care nu e atat un cantec, cat o stare de spirit. Mai declişeizat nu aveam cum sa o spun. Nu e de ascultat, e mai mult de simtit, si nu e Veritasaga. E chiar o piesa cu substanta, care poate oricand sa iti ofere un avantaj serios in fata angoasei execrabile pe care o resimti din varii motive, la un moment dat.

Cred ca m-as simti mai in siguranta acum daca as fi beat. Din pacate nu sunt, azi am tras doar doua cafele si un ceai. Lăpticul nu mi l-am baut, ca un adevarat delicvent ce sunt. Dar de acum rămâne aşa, ma bazez pe regula ca penibilităţile ajung sa fie scrise doar când te acoperă un pahar cu vin.

thanks, I think I will blog in Hindi. I've always wanted to do that, but I never had the chance. thank you google-blogger. thank you for making my dream come true. god bless you all (whatever that means)

Care-i faza cu viteza? Vi s-a intamplat vreodata sa desfaceti in viteza o bomboana, sa aruncati hartia, iar dupa doua minute sa cautati ambalajul in cosul de gunoi ca sa aflati ce minune a tehnicii tocmai ati supt?
Silvana. Simply surprising.

3. Dintre nesimtit, needucat, si neobrazat, neobrazatul e intotdeauna cel mai tare.
Neobrazatul are locul lui special. Probabil din cauza expresivitatii. Un om fara obraji e deosebit, sare imediat in ochi. Ti-e imposibil sa-l ratezi, pentru ca-i curge din gura. E un specimen rar, de unde si valoarea lui.
Orice s-ar spune, ceilalti doi sunt comuni. Oameni fara simţ mai gasesti, datorita spontaneităţii unor arsuri de grad trei, de cele mai multe ori la cozile interminabile. Din moment ce le e afectat simtul tactil, devine evident ca o sa le lipseasca miligramul de tact, cat sa poata respecta randul. Pe oamenii fara educatie aproape ca nu i-as mai pune la socoteala. Ti-e dat sa-i intalnesti pe toate drumurile, prin amabilitatea unor parinti de gradul trei, in general foarte ocupati.

2. Ca tot e sezonul, tre' sa va aduc aminte ca pe langa o sarbatoare mare mare mare mare, Paştele mai are si alta conotatie. Cred ca e cea mai consacrata înjurătură din filmele româneşti, de-a lungul timpului. De la Dinică si Vişan, toate generatiile au dat o proba la capitolul asta. Destine au fost modificate, cu siguranta, din cauza cuvantului cu problema. Deja daca nu puneai ca lumea punctuatia, sau nu accentuai bine pe ş, zburai din cast. Asa ca, ramane stabilit: pe primul loc e Paştele.
Urmat indeaproape de grijanie. Asta fiind o extindere a grijii. E o grija intensiva, infinit mai mare, care apartine la modul clasic unei persoane de sex feminin. Cel putin in teorie.
Dumnecatul, impreuna cu varianta de plural, dumnecaţii, se insinueaza pe locul trei. Astia-s dubioşi. Incep in modul arhicunoscut, dar se termina indecis. Sa fie cat-ul fratele vitreg al zeu-lui? Dracu' ştie.


1. Cireaşa de pe tort, locul unu in topul topurilor e ocupat de o utopie pe care am auzit-o ieri la tv. O ieşeanca semi-proasta anunţa la stirile protv cam care ar fi, atenşăn pliz, Topul Păcatelor marturisite la spovedanie. M-a bulversat considerabil informatia, astfel ca n-am mai retinut continutul clasamentului. Am vrut sa fac un poll pe tema asta la un moment dat, dar m-am gandit ca puteti face oricand un sondaj la biserica de langa voi. Are cam tot atata relevanţă / marjă de eroare.

Vorbeam de fecale si m-am trezit cu ele in monitor:

Dan Voiculescu a calificat acuzatiile drept "aberatii, cretinisme, tampenii, prostii" si a afirmat ca "Voiculescu si familia lui nu au facut niciodata ceva ilegal". Liderul Partidului Conservator spune ca nu mai face afaceri din 2002 si ca este victima luptelor politice. "Daca vor lupta politica, sa o faca cu mine, nu cu familia mea. Sa o lase pe Camelia mea in pace!"

Genială asta. Dincolo de vocabularul extins la maxim in anumite sfere lexicale, V e hotarat sa intre in istorie (mai precis in analele ei) impreuna cu aforismele pline de substanta pe care le scoate pe banda, de dimineata pana seara. Stilul sau declamator din final mi se pare de o stupiditate rara, intalnita poate doar pe la personajele lui Caragiale.
Preocupat de mentinerea zonei de buffer intre politica si familie, V uita ca, in sens invers, familia a intrat de multe ori pe domeniu politic, demontand orice granite. Nu foarte departe, anul trecut in vara, Camelia lui a fost cea care a solicitat concedierea lui Dorin Tudoran din cadrul JN, dupa un anumit articol scris de ăsta din urma, referitor la trecutul (cum credeti?) politic al maestrului V. Aspectul situatiei s-a schimbat putin, cand, intelegand mecanismul trustului, Tudoran si-a dat demisia, inainte ca recomandarea sefei sa fie luata in considerare. Astfel, a parut totul o treaba aproape normala.
Dar ma gandesc ca pana la urma ceea ce spune grasanul are o oarecare logica. Posibil ca cele doua instante sa comunice intr-un singur sens, tocmai din cauza diferentei de presiune. Oricare ar fi explicatia, daca exista, un lucru e clar : diseara tre' sa ma uit la Mircea Badea. Asa, ca sa vad cum mai sta cu moralul.

Inteleg ca mai sunt si altii care folosesc jumatati de masura. Totusi cred ca-i mai nasol decat cu paracetamolul.

Azi mi-am luat şi cealaltă jumate de pastilă. Mă simt întregit.


"prin telefon de pe vapor din oceanul pacific" era scris la un moment dat in josul ecranului, la emisiunea lui fănica jr.
Acum, sa analizam putin intamplarea. Cum ar fi stat lucrurile daca la telefon ar fi fost un sofer de camion care suna, la fel ca si marinarul, de la locul de munca ? Mai afla dracu de unde era dat telefonul si in ce circumstante ?
Eu unul sunt convins ca imediat ar fi aparut pe ecran, in caractere ingrosate,
"prin telefon din camion, momentan tras pe dreapta la marginea soselei"

De 5 zile incerc sa fiu luat drept bolnav. Si nu e asa simplu cum ar crede cei care imi privesc faţa.

Vineri, de exemplu, am fost la cabinetul liceului, cu mentiunea ca ma dor gatul, capul si nasul. Ca bonus, am si tuşit de vreo doua ori. Rasplata s-a dovedit a semana leit cu o jumate de paracetamol. "Că-s slab". Nu pe bune. (Sunt slab si primesc jumate din doza de medicament. Pai daca e sa o luam asa, zic sa ma hranesc de acum incolo numai cu jumatati de portie, sa beau numai cate o jumatate de pahar de apa... sa dorm doar patru ore, sa folosesc numai o mana, sa calatoresc cu jumate de bilet... ca doar sunt slab, ce naiba. In etate, desigur, o sa cer pensie de Slab. Si liber pe tren, scutire de impozit, tot serviciul. Ca doar am fost slab in secolul 21, am tot dreptul. Iar nepotii mei o sa viseze cu ochii deschisi cand o sa le spun povesti de pe vremea cand eram eu Slab.)


In mod ironic, de ieri dupa amiaza a inceput sa ma doara gatul de-adevaratelea. Muci din abundenţă. Capul a hotarat ca e cazul sa se invarta putin abia azi dupa-amiaza. Dar e destul.
Asa ca maine am un program bine stabilit. Bio, mate, si dup'aia cabinet + scutire 2 zile. Să sparg ghinionul slăbănogului.

Două treburi, aşa de 1 aprilie.

Prima treabă ar fi Mircea Badea. Dupa cum intuiţi, e vorba despre o treabă mică.
Omul s-a gandit brusc ca ar fi cazul sa-si justifice criteriile dupa care se ia de lumea care-i apare in faţa ochilor. Astfel filozoful a decis ca ar da dovada de maxima imoralitate daca s-ar lua de Voiculescu. Ca doar il cunoastem toti si stim cat de simtit e gânditorul. Pur si simplu nu ii sta in fire sa critice persoanele care il platesc. Tot cu aceeasi ocazie a promis ca, atunci cand va iesi de sub Intact, il va lua in discutie si pe grăsan. Pana atunci insa, el ramane acelasi baiat de caracter, pe care in curand n-o sa-l mai ia nimeni in seama. Cel mult în râs. Pentru că "moralitatea" lui îl recomandă ca ţintă a glumelor.

A doua e o treabă mare. In ce sens vreti voi.
Faptul ca o ipocrita ca Sandra Stoicescu apare in fata ecranelor povestind despre ultimele evenimente politice ale saptamanii mi se pare absolut normal. Că PC a facut niste chestii bune, iar restul se bat intre ei ignorand complet aspiratiile populatiei, e un subiect mai mult decat oportun. Modul cum sunt facute materialele care trateaza acest segment, patima reporterilor si a cameramanilor atunci cand vine vorba de adversarii patronului... totul e natural. La fel de natural ca si grija care le fute creierii.

Din toata excreţia asta e de retinut ca moralitatea e mama salariului. Nu e firesc sa iti vorbesti de rau seful, dar pe de alta parte e necesar sa ii lauzi orice miscare. Ceva e putred, măria ta.